Cum să Renunți la Nefericire

Aducător de disconfort și suferință, "soft-ul" nefericirii din mintea noastră pare a fi unul insidios, cu un mecanism complex, care odată instalat, își împrăștie influența în toate sertărașele propriei gândiri, cu care ne identificăm. Ajungem, fără să vrem, să ne întreținem singuri acest program mental, prin autosabotare și ducerea mai departe, inconștientă și consecventă, a credințelor nesănătoase și atitudinii față de viață a părinților noștri. Ne atașăm de soft-ul nefericirii și ne identificăm cu el, ajungând să spunem chiar că "așa sunt eu". Cu alte cuvinte, suntem nefericiți, pentru că doar așa știm să fim. Cum poate o minte învățată cu nefericirea să schimbe programul și să aleagă bucuria?

Predispoziția spre nefericire

Bazele înclinației noastre spre fericire sau nefericire se pun în copilărie. Atunci când un copil vede că părinții săi își păstrează optimismul, capacitatea de a se bucura de viață și de a fi recunoscători în ciuda problemelor cu care se confruntă, creierul lui preia credința că viața este frumoasă, iar obstacolele sunt surmontabile. Acesta va fi modelul de om mare pe care copilul îl va proiecta în propriul viitor, moștenirea cea mai de preț pe care o poate primi.

Părintele deprimat, anxios, mereu nemulțumit, veșnic nefericit îi va preda copilului convingerea că viața este despre supraviețuire și suferință. Că a te simți neputincios în timp ce viața ți se desfășoară pe pilot automat este singura reacție posibilă. Altfel spus, copilul va avea o trusă de ustensile de reparare a problemelor aproape goală.

Ajuns la maturitate, copilul devenit acum adult uită să pună sub semnul întrebării tot ceea ce mintea lui de copil a crezut doar pentru că cineva investit cu autoritate i-a repetat-o de mai multe ori. Și rămâne captiv în modelul transgenerațional al suferinței și nefericirii. Neînțelegând de ce alții sunt mai fericiți dă vina pe o soartă nedreaptă și acuzând sistemul social inegal.

Adeseori, o viață adultă plină de carențe și neajunsuri este o consecință a unei copilării în care a predominat răceala emoțională, în diversele ei forme, până la abuzul fizic sau psihic. Stima de sine a copilului nu s-a dezvoltat sănătos în acest caz și toate traumele și rănile emoționale au creat o vulnerabilitate biologică, care funcționează ca o lentilă a nefericirii, ce filtrează și interpretează realitatea.

Deși bazele predispoziției noastre spre fericire sau nefericire se pun in copilărie, ca adulți e necesar un efort conștient pentru a ne reaminti că avem controlul schimbării și al propriei vieți.

Cum ne autosabotăm

Se știe deja că ce și cum gândim ne determină emoțiile și ulterior calitatea vieții. Un semn foarte clar că programul nefericirii este instalat și rulează în voie în mintea noastră este prezența constantă a gândurilor de genul:

Numai mie mi se putea întâmpla asta (ceva rău)....
Decât să încerc și să nu reușesc, mai bine renunț...
Eu nu am suficientă voință să...
Știu demult că sunt o persoană ghinionistă....
M-aș mira să am eu noroc de data asta....
Niciodată nu voi putea să...
Cutare a avut dreptate când a zis că nu voi face nimic remarcabil în viață...
Nimeni nu mă iubește....În realitate sunt complet singur/ă.

Persoana nefericită are tendința automată de a-i respinge într-un fel sau altul pe cei din jur pentru a-și confirma astfel credințele programului nefericirii, căruia simte că îi datorează loialitate. Ea are o nevoie constantă de a rumega problemele și de a-și face griji și îi privește pe oamenii mai fericiți ca fiind superficiali. În esență, gândul, credința disfuncțională de bază care o împiedică să depășească obstacolele este: mie nu mi se poate întâmpla ceva bun.

Uneori, a considera că altcineva este de vină (părinții, partenerul de cuplu, soarta, D-zeu, oamenii) este mai confortabil decât a-ți asuma responsabilitatea pentru ceea ce ți se întâmplă în viață. Nefericirea atrage într-un fel ciudat atenția celor din jur, ținându-i într-un soi de alertă și creând astfel falsa senzație subconștientă că doar așa le pasă de mine.

Știința comportamentului uman a demonstrat că persoanele nefericite au tendința să fie critice sau chiar neîndurătoare cu greșelile altora, pe care au tendința să le sancționeze la orice pas. Acesta este în același timp un indicator al lipsei de stime de sine și al auto-criticii acerbe, pentru că aceeași duritate în evaluare se reflectă și asupra propriei persoane, într-un fel în care nimeni din exterior nu o face.

În relația de cuplu, nemulțumirile repetate pe care le avem și le adresam partenerului de cuplu sunt de fapt un indicator al nevoilor noastre neîmplinite din copilărie.

Ce e de făcut?

Starea de nefericire este un mesager prețios despre lucrurile care trebuie schimbate în viața noastră. Și ar trebui să fie o invitație la transformare. La început e saturația pur și simplu: m-am săturat să fiu nefericit, m-am săturat să cred că nemulțumirea mă face special, m-am săturat să fiu o victimă a conjuncturilor propriei vieți. Conștientizarea este doar primul pas. A vedea ce stă în spatele nefericirii noastre, nevoile neîmplinite și gândurile disfuncționale este deja semnul că am avansat în călătoria spre propria creștere interioară. Urmează apoi frumosul proces al vindecării emoționale și al găsirii scopului.

Studiile arată că dacă timp de 21 de zile ne propunem să enumerăm zilnic 3 lucruri pentru care suntem recunoscători, creierul nostru își va modifica chimia. Va ieși ușor din obișnuința gândirii disfuncționale pe pilot automat.

Meditația de tip mindfulness este o altă modalitate prin care circuitele neuronale anterioare pot fi transformate. A fi prezent aici și acum, martor conștient al propriei respirații și al propriilor gânduri are efectul miraculos de a lungi pauza care există între stimul și răspuns, ajutându-ne astfel să trăim o viață conștient aleasă.

A instala programul fericirii în mintea noastră nu înseamnă a adopta o gândire magică pozitivă permanentă. Gândirea fals pozitivă nu face decât să camufleze emoțiile reale, creează presiune și activează sentimentul de auto-învinovățire constantă. Psihologul Barbara Ehrenreich spune că fericirea şi gândirea pozitivă nu sunt acelaşi lucru. Fericirea e în primul rând o emoţie, un construct subiectiv care variază de la mici bucurii la stări intense de plăcere, pe când gândirea pozitivă este o formă de disciplină, este un demers cognitiv.

Dacă ne punem o mască, minţindu-ne că ceea ce simțim - tristeţe - nu este ceea ce gândim - gândesc că mă simt bine, mă forţez să gândesc pozitiv - nu facem decât să creăm o tensiune şi o discrepanţă între emoţie şi gândire. Emoțiile negative au și ele un rol bine definit în viața noastră, de auto-reglaj și de a menține creierul într-o stare de alertă, în beneficiul supraviețuirii.

Atunci când în loc să ne forțăm să gândim pozitiv, devenim agili emoțional, vom începe să ne abordăm emoțiile negative într-o manieră conștientă. Starea de martor, de observator al propriilor gânduri, reacții și emoții va pune astfel o oglindă stării de nefericire, determinând nevoia de a găsi soluțiile optime pentru a ieși din ea.

Ioana Jigău

Ioana este psihoterapeut sistemic de cuplu și familie, psiholog clinician și expert în comunicare. Este co-autor al cărții "Metaskills for Highly Charismatic Leaders". A ținut conferințe și este guest-speaker la evenimente internaționale.